Vedere din spital

În spital sunt tacit dueluri.

Fiecare bolnav

îşi încrucişează cu ceilalţi

trecerea în revistă

a propriilor suferinţe.

Cu masca ipocriziei pe faţă

luptă fiecare cu fiecare.

Se barează lovituri cu lamentaţii

şi se atacă subtil cu compătimiri.

Nu sunt lovituri mortale

şi nu curge sânge.

Sunt doar bucurii ascunse

de a nu fi cel mai bolnav din spital.

Doctorii şi asistentele

habar nu au ce se-ntâmplă-n saloane.

Ei cred că bolnavii

au mereu în teaca atenţiei

doar spada grijilor proprii.

Mina creionului, iată cel mai frumos animal !

Mina creionului, iată cel mai frumos animal,

Făcut să rupă, să devore, să sfârtece

Cu o cruzime rar întâlnită.

În gura ei încape capul unui om, al unei naţiuni

Sau chiar capul ei încape în gura ei,

Şi, de aceea, este vânată cu multă atenţie,

Iar dacă este cumva prinsă

Este ţinută într-o cuşcă a permanentei alerte

Pentru că mina creionului, domnilor:

Sălbatecă, virilă, stă pe tronul indolenţei

Jucând Shakespeare, cu puterea în mână,

Gândind întotdeauna la ea

Ca la ţeasta lui Yorik.

Omul duhneşte a roată

Omul duhneşte a roată.

A golit toată rostogolirea

Din sticla priceperii primordiale,

E beat acum de fericire

Şi umblă prin lucruri

Pe şapte cărări.

Dumnezeu îl arată cu degetul
Ascunzându-i băutura,
Dar mâine e o nouă zi
Şi Dumnezeu are treabă.

Acelulozei

Acelulozei s-a iubit

Cu o mină de pix şi cu un creion cu grafit.

Acelulozei, nu cel din partea Moldovei

Ci cel din partea batozei.

Cules cu năduh,

Nu din spini şi din lemn, ci din stuf.

Acum a-mbătrânit Acelulozei,

Maturizându-se-n schimb copiii poeziei şi-al prozei.

A-mbătrânit şi-i tot mai greu,

Resemnarea e-a merge-n muzeu.

Sub sticlă se va scrie: Aici zace Acelulozei,

Părinte bun poeziei, părinte bun prozei.

Acelulozei, zace, printre relicve, aici,

Cailor poeziei şi prozei, cândva, dându-le bici.

Întrerupând sarcini cu lipsuri estetice,

Artei refuzând să-i pună petice.

Poezia şi proza, i-a crescut la fel,

Fiii ei buni, Cain şi Abel.

N-a ştiut niciodată cine-i Cain,

N-a ştiut niciodată să trasforme Abelul în vin.

N-a ştiut nicioadată cine e apă şi cine e vin,

Şi cine-i Abelul ce va muri de Cain.

Pe crucea de vânt se va scrie odată,

Rânduri dăltuite în erată:

Cain n-a ucis niciodată pe Abel,

Proza şi poezia-s la fel.

Se face cuvenita corectură

Pentru Acelulozei, cel cu humă în gură.

Şi scris va fi pe cruce de pixeli

Cât durează o reclamă la un gel.

Între patru pereţi mă simt al cincilea

Între patru pereţi mă simt al cincilea,

Fiecare din noi sprijină ceva,

Fiecare duce reţeta prescrisă de timp.

Eu ţin ziua ca pe un pahar neplin

Pe care-l umplu cu noapte.

Pereţii mei de noapte şi zi

Se hrănesc continuu cu noapte şi zi,

Invidiindu-mă pentru că eu simt diferenţa de gust.

Te iubesc din orice direcţie

Te iubesc din orice direcţie,

Infailibilă, dulce injecţie,

Că mă vindeci tu, de-ndată,

Mândra mea antibioată.

Te iubesc chiar şi din centru

Unde se adună pentru,

Lumea ca să-mi dea acordul

Ca să te iubesc cu cordul,

Fiindcă-mi scrii pofte cu carul

Care au umplut paharul

Şi preaplinul meu îmi curge

Cu o fâstâceală dulce.

Mândra mea dală de piatră,

Mândru eu, cale ferată,

Te iubesc neapărat,

Personal şi-accelerat.

Zi de şcoală

Prima oră - Fizică. Profesorul de fizică:

“Două obiecte (lucruri) nu pot fi în acelaşi timp

în două sau mai multe locuri deodată.”

A doua oră - Religie. Profesorul de religie,

de obicei preot: “Dumnezeu e Calea, Adevărul

şi Viaţa. Dumnezeu e peste tot, în acelaşi timp, tot timpul.

Omul, ca şi lumea, e o creaţie a lui Dumnezeu.”

“Tabula rasa” peste prima oră!

A treia oră - Biologie. Profesorul de biologie:

“În spiritul unui evoluţionism darwinist,

ce s-a desfăşurat timp îndelungat, în milioane

sau poate zeci de milioane de ani,

omul se trage din maimuţă.

Important! Este însă o “verigă” lipsă,

cea intermediară, între om şi maimuţă!”

“Tabula rasa” peste ora a doua!

A patra oră - Ora verigii lipsă. Profesorul

orei verigii lipsă, posibil Cioran:

“Noi ştim că de fapt nu ştim nimic!”

“Tabula rasa” peste toate celelalte ore !

 A cincea oră - Ora de nedumerire.

 Profesorul orei de nedumerire - poetul :

 “Quo vadis, hominis ?”

Duminicile poartă titlurile cărţilor mele

Duminicile poartă titlurile cărţilor mele,

Între ele sunt neliniştile de peste săptămână,

Fiecare carte a însemnat un nou cerc în trup.

Şi concentricele cercuri se adună.

Nu port în cârcă un număr de ani,

Ci port în cârcă un număr de cărţi,

Cu Dumnezeu în pânza umflată a metaforei

Am cartografiat înconjurul, reinventând hărţi.

Cu fiecare carte scrisă, o lumânare pe tort,

Pe cruce când va fi să fie să contabilizaţi lumânări,

Puteţi să le stingeţi c-o singură suflare,

Tot rămâne tortul de emoţii şi stări.

S-a născut la prima lui carte scrisă

Şi după ultima a murit,

Dăltuiţi pe cruce cuvenita erată:

“A poezit, a poezit, a poezit!”

Mă va durea când n-oi mai fi

Mă va durea când n-oi mai fi

Cum m-a durut când nu am fost,

Pe cel născut de-un pântec, trupul,

Durerea-l ştie pe de rost.

Când n-oi avea ce să mă doară

Şi când durerea n-are unde,

Cuibar să-şi facă o nedurere

Prin moarte trupu-mi va pătrunde.

Şi voi fi iarăşi cum am fost,

Şi cum am fost n-am cum să ştiu,

Când nu avea durerea trup

Şi predica într-un pustiu.

Când trupul nu avea durere,

El nici chiar trup nu mai era,

Căci nedurere e durerea

Când n-are unde exista.

Femeie, maşină de detensionat

Femeie-maşină de detensionat
ce deposedezi de strângeri
cu cleştele pat
cuiul hormonilor
din lemnul bărbat.
Diafană emoţie,
tu, schimbător de căldură,
cute şi unghiuri ce se respiră
gură la gură.
Dulcele ham,
marsupiu ca povară,
harul ce-l porţi
specia strecoară
prin crisalide,
prin cristale de stronţiu
neputinţă zdrenţui
că eşti centru de glonţiu.
Şi desfaci ventile,
potriveşti chei
în broaştele uşilor
oricărei odăi,
faci bolnavul aer
să se simtă bine,
stimulator cardiac
de mare desime.
Se-ntâmplă sub pleoape
punctul tău de vedere,
gaură neagră
cu gură de miere.

Vârsta de minus

La mulţi ani, mi s-a spus!

Mulţumesc, dar nu vor fi aşa mulţi.

Cum aşa?

Eu voi muri la vârsta lui Christos,

le-am răspuns.

Dar ai deja 50 de ani

iar Christos a murit la 33.

Da, dar nevăzuţi tâlhari

din jurul meu

nu ştiu să adune,

numai să scadă.

Au menirea de a împuţina

acolo unde deja este.

Orto, meta şi paradoxa

Marea mea caldă,

Târnava Mică la statu,

„dar degrabă

vărsătoare de” apă nevinovatu’,

ce treci printre „dealuri cu spini”,

vox apa ta,”vox dei”,

patrie a strămoşilor mei.

Ave, îţi spun pentru maluri şi peşti,

concretă pentru că eşti,

cu sălciile tale răpitoare,

de gânduri,

ce-n floare,

dau.

Pe piele te simt

ca o binecuvântare,

vara,

când mângâierea ta

îmi răcoreşte ceara,

pielii mele de piersică,

trecător prin vreme.

Ube apa ta!

Ubi bene!

Invidiază-mă deltă, mi s-a născut un copil

         minunatului meu fiu, Darie

Invidiază-mă deltă, mi s-a născut un copil,

cel mai nou pământ al ţării mele,

cernoziom tânăr prin braţele iubirii,

biruinţă ce se ţine încă-n proptele.

Va trebui redesenată harta,

Trebuie remăsurată

Distanţa până la îndepărtatele stele

Căci mă mai apropiu cu o frunte,

Mă mai îndes cu un vis,

Am strigat Bucurie în certificatul de naştere,

Dar Speranţă am scris.

Mulţumesc frumos!

Între groapă, ca finiş, şi pântec, ca start,

Viaţa mi-e pusă pe card.

Mândru cod(r)ul meu de bare

Este făr` de-astâmpărare.

Încrucişate halebarde

Stau la cod de bare calde,

Cod(r)ul meu de cifre reci

Poartă mu(l)tele poteci,

Pe unde am fost  cântând,

Pe unde am cântat plângând.

Pe unde voi merge plângând,

Pe unde voi plânge râzând.

Cu el în mine şi în gând

Mă petrece petrecând.

Căci stă şi Dumnezeu la rând,

Sine după sine aşteptând.

Stă la rând ca ani să dea,

Dar şi zile ca să ia.

Deşi sunt înaintea lui

Nu-i în urma nimănui.

Nimănui nu-i înainte,

Poartă cardurile-n  minte.

Alimentează, dar şi scoate,

Timp pe (ne)săturate.

Se scoate uneori pe sine,

Golindu-se la min` de mine.

Dar eu alimentându-mă cu Dumnezeu

Mă umplu pe mine de eu.

Trupul meu cu şapte zecimale

Poartă stigmatul averii colosale

De-a fi devalizat de Dumnezeu,

Şi tot de Dumnezeu de-a fi umplut, la greu.

Aceeaşi piele dar în altă piele

Sunt cel de pe pământ şi cel din stele.

Cel de azi şi cel de mâine,

Si(n)gur, vina-i va rămâne.

Sunt cardul la bine şi greu

Reclonat de-acelaşi Dumnezeu.

Acelaşi Dumnezeu cu dumnezeime,

Înainte dar şi după mine.

Făr` de monedă în schimb,

Mulţumesc frumos de timp.

Mulţumesc frumos de dar,

De poezia dată ca har.

Cu gândul la Eminescu

E o dumnezeire în ramuri

şi atunci de ce se spune

că aceşti copaci se împart

în tei şi atei?

De-aş avea din viaţă până la moarte

De-aş avea din viaţă până la moarte 

Două  lucruri, doar, de pipăit,

Ar  fi, tot ce-am scăpat printre degete, unul,

Celălalt, tot ce-am prins şi n-am preţuit.

De-aş avea din viaţă până la moarte

Două aşteptări, doar, de făcut,

Vestea că voi avea un copil, ar fi una,

Cealaltă, că fiul meu s-a născut.

De-aş avea din viaţă până la moarte

Două cuvinte, doar, de auzit,

Ar fi te iubesc-ul soţiei, unul,

Celălalt, spusele fiului că-i fericit.

De-aş avea din viaţă până la moarte

Două reparaţii de făcut în destin,

Tot ce-am stricat iubind prea tare, ar fi una,

Cealaltă, tot ce-am iubit prea puţin.  

De-aş avea din viaţă până la moarte

Două orgolii, doar, de potolit,

Ar fi  că ştiu tot şi de toate, unul

Celălalt, că sunt de ne-nlocuit.

Am trăit toată viaţa pe un vârf de creion

Am trăit toată viaţa pe un vârf de creion al dracului de bine ascuţit.
Intenţionat, spun eu, ascuţit bine,
să n-am loc prea mult de-a stânga timpului,
să n-am prea mult loc de-a dreapta spaţiului.
Ăsta da confort, mi-am zis.
Când mă întorceam pe partea dreaptă, timpul din stânga mea şi spaţiul din partea cealaltă se întorceau deodată cu mine.
Când mă întorceam pe partea stângă, timpul din stânga mea şi spaţiul din dreapta se întorceau, aşijderea, mişcaţi, parcă, de un resort invizibil.
Eram asemeni copiilor de pe plaja, din tabăra de vară de la Năvodari,
unde, bronzul mării îl primeam cu porţia la un simplu fluier de profesor de sport.
Şi nici nu mi-am dat seama.
Şi nici nu mi-am dat seama că nu-mi dau seama.
Am fost barză fără să ştiu. Pe un stâlp minuscul de grafit.
Deşi două picioare aveam, stăteam în unul.
Şi poate nici pe acesta.
Ce e mai trist e faptul că nu mi-am dat seama de asta decât târziu
când tolănit pe spate în iarba înaltă a verii,
deşi încercam, nu puteam atinge stelele cu mâna, coapte fiind.
Doar cu cuvântul îmi era permis să le ating.
Şi tot acolo am văzut stele căzând în ape şi nu mi-am putut sufleca mâneca să le caut pe lângă rădăcinile apelor, asemeni căutărilor păstrăvilor curcubeu.
Şi tot doar cu cuvântul îmi era permis să le prind.
Nu ştiu de unde atâta vehemenţă la Dumnezeu de-a ascuţi atât de bine creionul,
încât de-a stânga timpului şi de-a dreapta spaţiului meu
doar cuvântul, spaţii largi, să-mi trăiască.
Se poate să fie un mod de-a mă trăi.
Sau poate nu.
Eu am fost?
Eu nici nu am fost.
Am trăit oare acolo?
Cine va mai fi mâine interesat cum s-a visat de-a stânga timpului şi de-a dreapta spaţiului pe la zecimala a noua, după zero, cum am fost,
pe un vârf de creion ascuţit excesiv ?!
Cineva, totuşi, sau poate nimeni.
Iluzie convertită-n speranţă!



3 decembrie 2009

Poemul entropic

Moarte, ce îmi dai bineţe
în fiecare clipă a vieţii,
amintindu-mi, trist, că sunt
simplu chiriaş în trup,
se sistematizează strada ?
casa e în demolare ?
îmi voi pierde acoperişul
ce până atunci eu l-am avut ?

Va ploua pe min`, va ninge ?
voi avea deasupra cer ?
fără de pereţii pielii,
fără de mobilier ?
fără de plămâni cu care
aspiram aerul pur ?
fără patul cel de oase
ce-odihnea carnea din jur ?

Fără ochi şi fără gură,
fără urechi şi fără nas ?
ferestrele mele de simţuri
ce-aduceau veşti din oraş ?
fără horn pe unde visul
îmi ieşea ca fum albastru
dintr-un somn cu ochi deschişi
când vroiam să fiu măiastru ?

Fără masa burţii, fără
scaune de ficat şi splină,
fără candelabrul minţii,
ce-aprindea în jur lumină ?
şters voi fi de pe oglinda
ce m-a arătat mereu ?
nu voi mai vedea-n uimire,
niciodată chipul meu ?

Va pieri înfăţişarea,
sărăci-voi dintr-o dată ?
prietenilor, bunăoară,
de-atunci fi-voi interzis ?
ce va fi în locul meu,
dacă, iată, destrămarea,
trupului i-nfinge-n spate
cel mai dureros tăiş ?

Lama lui fi-va-n afară,
fi-va lama lui în gene ?
unde sensul vieţii-mi este
în mici amănunte scris ?
sau hazardul lumii-n care,
ne mişcăm fără de voie,
mă va sparge-n moara sorţii,
unde voi sfârşi pietriş ?

Precum datina o cere,
tihna mea fi-va în humă ?
dat voi fi cu tot cortegiul
cimitirului din deal ?
fi-va acolo începutul,
aventurii care-i moartea,
în scenariu-n care fi-voi,
eu actorul principal ?

Pe de rost voi şti tot rolul,
primi-voi replici pe măsură ?
protozoare şi enzime
se vor prinde-n jocul meu ?
şi voi fi în vervă mare,
fără tracul premierei ?
nu voi folosi suflerul,
stind întins în copârşeu ?

Rumeguşul, perna, giulgiul,
hainele de sărbătoare,
scândurile-n număr patru,
în care fi-voi ţintuit ?
fi-vor ele pentru mine
demne de luat în seamă,
ca reper în destrămare,
fi-voi de ele-nsoţit ?

Şi stejarul ce-mputere,
ţinea ceru`odinioară,
cu tot norodul de păsări,
ca sicriu sfârşit-a rău !?
a avut ghindă să-l plângă,
să-i rememoreze ramul ?
zămislit din trunchiul care
a fost muşcat de-un fierăstrău ?

Şi cămaşa de mătase
şi cravata înflorată,
ce miroase-n nara minţii
încă a frunze de dud,
a fost fluturele-n stare
să-şi jelească-a lui gogoaşă ?
ce-n măiastră despletire
în ţesătură s-a pierdut ?

Toate astea au fost plânse
cu mult înaintea mea ?
moartea lor are vechime,
moartea mea va învăţa ?
sau a mea e solitară,
nimeni nu mă însoţeşte,
şi mă trec de unul singur,
bând din cupa cea amară ?!

Şi mă voi goli de urlet,
lumea de min` se va goli ?
coama cărnii cea trufaşă
chircită va zdrenţui ?
şi vor năpădi toţi viermii,
se vor ospăta din plin,
voi fi pâinea ce se frânge,
în pahare le-oi fi vin ?

Voi fi bună-mbucătură,
rost va fi de pleoscăit ?
râgâi-vor ei în taină
sub pământ bătătorit ?
sau în urmă vor rămâne,
căci se vor grăbi amnare ?
să m-aprindă, arzând mocnit,
pân`la săruri minerale ?

Şi de-oi fi pumn de cenuşă,
dincolo de ce am fost,
va mai rămânea scânteie,
să mai plămădească-un foc ?
lemnele vor fi uscate,
vor fi ele suficiente ?
sau cu tot vântul benefic
e nevoie de noroc ?!

Cărămizile din mine
ce s-au risipit prin moarte,
cu moltarul altei şanse,
zid vor face-n altă parte ?
e nevoie de o Ană,
să se poată înălţa,
care-i jerfa ce mi-a dată,
ce Manole mă va gira ?

Ce-mi rezervă viitorul ?
căci putinţa mi-e redusă;
doar orgoliul meu mai latră
luna propriului eu,
sunt pion mutat pe tabla
cu pătrate albe-negre,
nu de regi sau de regine,
ci de însuşi Dumnezeu ?!

Sau sunt alte forţe, poate,
ce-or decide ce voi fi,
carnea trupului ce fost-a
casă a timpului meu;
înaltul cerului măreşte
dorinţa de a şti
de-oi cădea în mine însumi,
subţiindu-mă mereu ?!

Focul vremii mă va arde,
forma-şi va ieşi din fire ?
diformia, stând la pândă,
lua-mă-va în primire ?
şi de viaţa-mi disipată,
m-oi răsuci de nefiinţă ?
moartea este punte largă
între a putea şi neputinţă ?!

N-oi fi eu ci fi-va altul ?
sau ceva, e-un mers pe sârmă,
după cum a fost porunca
mi s-a tot umblat la cârmă ?
nu-s decât executantul
unei forţe ce mă-mpige,
eu răspund gândirii forţei,
ce-i mai tare şi mă-nvinge ?!

Întâmplase-va cu mine
cum va fi cu fiecare ?
moartea mea nu va produce
nici o gaură în cer ?
nu mi-e aluatul altfel,
să dospească nepăsare ?
sunt supus la aceleaşi reguli,
nu-s sortit de-a fi rebel ?

Nu-s un fel de axis mundi
ce susţine Universul ?
şi la drama ce se joacă,
nu-s doar simplu spectator ?
sau i-o scenă mare viaţa,
unde spectatorul este,
fiindcă aşa îi e scris textul,
deopotrivă şi actor ?

La mormântul meu din deal
fi-vor ochi umezi de plâns ?
ce-şi răscumpără greşeala
de-a nu fi-nţeles ce-am fost,
oare eu m-am înţeles ?
şi-amintirea mi-e regretul,
pentru începutul drum
ce n-are bilet de-ntors ?

Eu voi fi acolo-n mine
suferind de spaţiul meu ?
Înţelege-voi schimbarea
trupului ce mi-a fost steag ?
sau voi fi plecat din mine,
rămânând doar fluturarea,
să-amintescă un pic de viaţa-mi
ca de lucrul cel mai drag ?

Ce variantă a fost aleasă
cât de cât să mă redea ?
cum arată pe planşetă
locul unde iar voi fi ?
risipi-va fantezie,
în gândire proiectantul,
sau banală formă fi-voi
printre alte sute, mii ?!

Voi dislocui pământ,
va umbla el în picioare ?
şi va lumina în jur
ca aprinsă lumânare ?
nu m-or deranja copite,
coarne, unghiuri, flori sau sfere ?
viaţa măsurată-n clipe,
în minute, ani sau ere ?

Mi-oi putea întoarce capul,
sau cu trupul l-oi întoarce ?
pe ...filetul unui gât,
precum lupu-n codru o face,
sau îmi va lipsi acesta
şi voi dormita sub scoarţe,
voi fi pradă pentru păsări,
fi-voi cefalotorace ?

Voi gândi ? sau poate gândul
nu-l voi mai avea vreodată,
voi avea iarăşi o casă,
sau casa fi-va-mi refuzată ?
mă voi confunda cu zborul ?
sau voi fi parte din zbor,
voi fi drum pe cer albastru,
de-avion sau de cocor ?

Voi avea pulbere fină,
voi avea desen de fluturi ?
sau ca sepia voi scrie
ale mării începuturi.
N-oi gândi dar poate-n gândul
altora voi avea loc,
prins în lanţuri nevăzute,
sub puternic microscop ?!

Voi avea eu formă fixă,
mi-oi etala şolduri de frunze ?
valuri, poate, m-or purta
şi m-oi regăsi-n meduze ?
voi fi animal sau plantă ?
varietatea ne răsfaţă !
voi cristaliza în romburi,
în hexagoane-n noua viaţă ?

Voi fi mineral amorf,
voi fi praf, voi fi lumină ?
voi deconspira din unghiuri
gradele mele de vină ?
voi zbura pe cer înalt,
voi sta în ape, voi fugi ?
voi râma pe sub o piatră,
piatra casă îmi va fi ?!

Voi păşi direct la ţintă,
în salturi m-oi deplasa ?
m-oi apropia în cercuri,
ca şerpii m-oi ondula ?
voi avea picioare multe ?
sau nici unul n-oi avea,
voi avea aripi cu pene,
cu solzii m-oi sănia ?

Voi înainta cu faţa,
precum fiare-n jur o fac,
sau înaintarea-mi fi-va
precum mersul unui rac ?
Voi avea eu trup întins,
scurt sau lung el îmi va fi ?
în coordonate noi
cât aer voi dislocui ?

Voi mai şti vechea adresă,
spaţiu-n care-am locuit ?
mintea-şi va aduce aminte ?
sau făr` de ea voi fi sortit ?
voi uita tot ce am fost
şi ce-am devenit n-oi şti ?
ce trebuie la măsură,
instrumente-mi vor lipsi ?

Voi avea eu păr pe trup,
pene, piatră, scoarţă, fum,
şi voi fi vânat cu puşca,
sau voi fi cules din drum ?
Rupt voi fi sau poate arcul
îmi va frânge iar făptura,
vor fi lacăte-n săgeţi,
ţintuindu-mi, astfel, gura ?

Sau voi fi poate culoare,
sunet, fulger, aer, vis ?
îmi va fi de trebuinţă 
un contur cât mai precis ?
sau voi gravita pe-orbita
unei energii sihastre,
trupu-mi fi-va soră bună,
rămăşiţei unei astre ?

Ce urechi vor prinde oare,
zgomotele ce le-oi face ?
de-or fi sunete ştiute,
în ce trompe s-or desface ?!
lobii fi-vor filozofice ?
decibeli care le scapă,
simţurilor de acuma,
viruşi brawnieni în apă ?

Aer proaspăt aspirat
fi-voi prin diverşi plămâni ?
voi călătorii prin trupuri
prins cu sângele de mâini ?
prins în gheare, strâns în palme,
m-or ţintui ventuze moi ?
voi fi hrană cărnii vii,
plantelor le-oi fi gunoi ?

Mă voi îndoi cu trupul,
de mine m-oi îndoi ?
trestie sau poate stâncă,
rostuit în vitregii,
arăta-mă-voi în lume,
lumea mă va arăta ?
starea mea de agregare
urme-n lume va lăsa ?

Cât o unghie pe piatră,
cât un rât într-o câmpie,
de neînlocuit n-oi fi,
mi-e sortită-uitarea mie ?
nu voi fi ieşit din rând,
nu voi fi c-un pas în faţă ?
rândul nu mă va lua
punct de referinţă-n viaţă ?

Mă voi răscoli în mine,
dacă forma n-o să-mi placă ?
mă voi cere iar în sâmburi,
mă voi cere iar în ou ?
scoate-voi cuiul grenadei
care adunat mă ţine,
explodând în jur, din jur
m-oi reformula din nou ?

Simţurile care prompt,
veşti dădură despre mine,
despre lumea cea din jur,
ce-o aflarăm că există ?
se vor risipi deodată,
clopotul va da semnalul,
pierderii-nnodatei zestre
din a trupului batistă ?

Îşi vor căuta sălaş,
să se cuibărească-n tihnă,
pipăitul poate-n vânt
şi mirosul poate-n câine,
voi simţi în felul lor,
lumea dintr-un ochi de vultur,
dintr-o nouă perspectivă,
voi gusta ziua de mâine ?

Iată-mă din nou în lume !
eu am fost mereu în ea ?
înainte de-a fi eu,
cu gustul meu se mai gusta ?
mort n-am fost şi moartea nu e
decât simplă aparenţă ?
voi auzi cu-altă ureche
în viitoarea existenţă ?

Şi-oi vorbi cu altă gură,
voi fi altfel tras la sorţi ?
voi fi-mpins în continuare
sub aleatorii porţi ?
Se va da din nou cu zarul
pentru miza unor mâini,
când voi pierde poate şansa,
căştigând doar rădăcini ?

Câştigând dreptul la muget,
sau la licărit în iarbă,
sau la sublimat spre-nalturi,
sau la scoica dintr-o salbă ?
Totu-i loterie, Doamne ?
locul, timpul, forma de zbor ?
Omu-n lume-i un nimic
sau e loz câştigător ?!