sâmbătă, 23 aprilie 2011

Poştaşul

Peste noapte  poştaşul a fost dat în şomaj. Nimeni însă nu ştie de ce şi nici lui nu i s-a spus motivul. A fost chemat la serviciu „Resurse Umane” din cadrul Poştei zonale şi i s-a comunicat pur şi simplu că nu mai are serviciu. Are o familie frumoasă, copii aşezaţi şi o casă ridicată din alergătura de-o viaţă. Era mulţumit de sine şi de viaţa lui. La serviciu fusese corect, conştiincios, bine văzut de şefi care îi apreciau munca. Urma în câteva luni să iasă la pensie. Şi-a făcut chiar planuri... Ar fi împlinit 45 de ani de ani de serviciu onest, unde n-a avut nici o scrisoare pierdută. Ba din contră, uneori ducea aceiaşi scrisoare de două ori. După ce o dădeau celui căreia îi era adresată şi acesta se grăbea să o desfacă şi să o citească invoca un motiv birocratic, uitase de pus o ştampilă de „şef”, o lua înapoi, ieşea pe poartă, făcea un mic ocol şi apoi o aducea din nou, propunându-i adresantului să o citească  „acuma, atent”, să nu fi scăpat ceva „din grabă”. Alteori lua scrisoarea proaspăt citită, întrebându-se cu glas tare dacă nu a greşit adresa, din graba lui de data asta, punându-l pe cel căreia îi era destinată să  o citească din nou. Acesta se conforma cu bucurie. Era o invitaţie la care respectiva gazdă nu sperase. Două urechi erau gata să-l reasculte. Amândoi se bucurau de vestea bună. Era de părere că dacă repetă de adus veşti bune nu se va supăra nimeni. Şi aşa a şi fost, nu a primit nici o reclamaţie. Mai erau şi veştile rele. Atunci rupea scrisoarea în două sau în patru şi dădea adresantului doar jumătate sau un sfert din ea, ca să doară mai puţin. Oamenii au aflat, cu timpul, ce făcea poştaşul lor, dar nimeni, niciodată, nu l-a reclamat. Le convenea poştaşul lor.Chiar îl iubeau. Le plăcea tacit că-i protejează. Le plăcea că-i cocoloşeşte şi-i laudă. Le plăcea că-i compătimeşte.Aveau cu cine să împartă nenorocirile. Aşa, cu timpul, au aflat că veştile bune şi dejnădejdire, împărţite, pot fi duse, cu bucurie îndoită, primele, şi cu stoicism suportate, celelalte.  Apoi, ca din senin, au apărut tot mai puţine scrisori de dus, de parcă oamenii uitaseră cum se scrie pe hârtie. Poştaşul s-a gândit ce s-a gândit şi a început să scrie el scrisori şi telegrame cu veşti bune. De data aceasta numai cu veşti bune. Să se facă din nou aşteptat. Să fie primit din nou cu bucurie. Într-un timp foarte scurt a mărit numărul de nepoţi sănătoşi pentru bunici; a însănătoşit pentru un timp bolnavii incurabil; a amânat înmormântări, a dat note mari la examenele copiilor celor plecaţi; a creat prosperitate şi chiar averi celor plecaţi în alte ţări. Toată lumea era mulţumită de el. Apoi au început să se uite lung la el. La început cu tristeţe, apoi cu compătimire. Veştile, acum mult mai multe, uneori zilnice, veneau acum singure pe cablu. Ziua şi noaptea, iarna şi vara, indiferent de timp şi de vreme. Şi bune şi rele, invariabil, cu aceiaşi intensitate.Oamenii se bucurau de minunea din casă. Pe ecran, ca un program de ştiri de interes personal, non stop. Pensiile şi ele au început să fie scoase din ziduri. Fără poştaş, fără hârtie de semnat. Fără nimeni. Apăsai nişte numere şi gata banii. Frumoşi număraţi numai să întinzi mâna. Poştaşul devenise inutil. Îl salutau pe stradă ca pe ceva din amintirea de demult a vieţii lor. Ca pe o relicva din timpuri de altădată. Apoi a început dezastrul. Au început să moară oameni. Azi unu, mâine altul, şi  nu se  ştia de ce. Se vorbea de un virus secret, de o boală ciudată adusă nu se ştie de pe unde. Cercetările detectivilor de ocazie nu au dus la nici un rezultat. Telefonul fără fir al bârfei amplifica vâlva. Simţeau că nu este ceva în regulă în viaţa lor. Din senin au devenit  irascibili. În ziua în care bănuiau că trebuie să sosească veşti de la cei dragi deveneau agitaţi. Timpul trecea şi nimeni nu le spunea nimic. Cei foarte nerăbdători au început să zgâlţâie ecranul monitorului, ba mai îi şi trăgeau câte un pumn, aşa ca la televizorul alb-negru de demult, Tonitza, când nu se vedea bine. Dar degeaba. Totul era în zadar. Au aflat. Nu era curent pe strada lor.”Cum, domnule, atunci  să nu se mai primească veşti? Este posibil aşa ceva? În ce lume trăim?.Poştaşul venea pe orice vreme. Chiar şi bolnav venea.” Apoi când a venit curentul şi apoi veştile bucuria a fost de scurtă durată. Nu se puteau acomoda.  Aşteptau veştile bune să le fie trimise de mai multe ori, să vorbească despre acestea. Să dezvolte subiectul. Să se sature de el. Să şi le imagineze în ochii neamurilor şi vecinilor de stradă. Să le exagereze voit. Să vadă cu ochii minţii invidia crescând exponenţial. Dar nimic, ecranul afişa rece şi impersonal veştile bune şi rele. Accidentele cardiovasculare, de automobil, de serviciu, decesele rudelor  îndepărtată erau deversate, luminescent, fără menajamente. Comunicatele de la morga spitalelor îţi clănţăneau dinţii de spaimă. Somaţiile poliţiei privind necesitatea schimbării cărţii de identitate erau ca naiba. Oamenii erau singuri cu cei de la capătul cablului (cablurilor), ce se transformau treptat în duşmani. Un fel de călăi cu sânge rece. Oamenii erau disperaţi. Ba mai mult, zidul din care îşi scoteau pensiile nu acceptau micul bacşiş şi nici nu acceptau să beau un pahar cu vin, nu-i întreba de reumatisme, de gută, de vreme şi copii. Erau exasperaţi de îndrăzneala de a nu fi băgaţi în seama, de a nu fi întrebaţi de sănătate, de a nu fi invidiaţi sau compătimiţi. Au hotărât ca aşa nu se  mai poate.Nu se mai poate. S-au adunat să-şi ceară poştaşul înapoi, poştaşul acela care după ce îi dădeau 1-2 lei, de „o bere”, că le aduceau pensia aia mică şi mereu de neajuns îl bârfeau, invidiidu-l pentru banii pe care îi face:” O jumate de salariu, domnule! O jumate de salariu. Şi ce face? Umblă toată ziua creanga prin oraş cu un vraf de scrisori pe când eu...” Îşi cereau poştaşul înapoi. Poştaşul acela şi nu altul. Poştaşul acela ce ştia aşa bine să le aducă scrisori. Nu le-a răspuns nimeni....Şi totuşi s-a auzit apoi că cineva ar fi spus: Elohim, Elohim, E-mail, E-mail, aramaică a timpului în care trăim!

1 iulie 2008


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu