Ciobanul român, anul poetic 17122011

Ciobanul român stă proptit în bâta lui încrustată cu cristale Swarovski

gândind la fructuaţiile bursei de lână de la Sydney.

Fructuaţiile poartă respect ciobanului român,

pentru frumoasele sale mioare:

Mioara Ionescu,

Mioara Popescu,

Mioara Stănescu etc.

crescute pentra carnea şi lâna plăcerii.

Bursa, în schimb, nu.

Deasupra, în foarte înaltul cerului, trece un satelit,

pe care ciobanul român nu-l bagă în seamă. Sunt certaţi!

În schimb, pe sub pământul de sub picioare îi trece o apă freatică,

frumuşică, cu mers sprinţar de izvor.

Se ştiu şi se apreciază reciproc.

Lângă cojocul său miţos,

ştirile n-au nici o relevanţă, astfel încât devin mărimi neglijabile:

comuniştii încă transformă tunurile în pluguri,

aşa cum, firesc, soarele va răsări şi a doua zi.

În mintea lui revoluţia nu e decât o altfel de catifea!

Din când în când îi sună la chimir telefonul mobil,

cel setat cu lătrături de câini,

cu care el îşi adună turma

până ce îl ţin bateriile.

Câini şi măgari nu mai are.

Primii sunt pe străzi, iar ultimii la putere.

Aşadar, criză (şi) la stână!

Şi totuşi fiecare mioară întrăinată are un G.P.S.

prin care se bucură, nostalgic,

de mişcarea brawniană a ciobanului român,

însoţit de cipul său credincios.

Acesta nu are nimic împotrivă.

Seara, la lumina led-urilor, mioare dezbrăcate de lâna prejudecăţii

îi îmbăgăţesc privirea.

Conform vaselor comunicante,

cultura lui se ridică mai jos de brăcinar.

Ce frumoase sunt lentilele de contact ale laptop-ului

pe care muierea i l-a pus de cu vară, în straiţă,

ca nu cumva să-l uite!

La întorcere trebuie să mai ştie cum!

Şi totuşi el ştie că mai sunt pe pâmânt oameni necăjiţi.

De exemplu, colegul lui întru ciobănie

de pe partea cealaltă a veacului,

are o problemă de semantică,

nu ştie dacă ciobăniţa lui vrea sau nu vrea cu adevărat.

Chestie de Psihanaliza lui Freud.

Iarba se-nfioară sub  mersul viril al ciobanul român.

Inima ei bate cu putere în pieptul de clorofilă.

Ei sunt acasă. Se aud cântece de statornicie.

Din acest motiv ciobanul român nu se teme de lupi, de urşi, de fapt de nimeni,

doar de colesterol, pe care nu ştie cum îl cheamă şi de unde vine.

Dar nu-i bai, are bâta pregătită!

El ştie că patria lui toarce liniştită poveşti bucolice,

unde este în rândul întâi şi poate-n toate rândurile idealizării.

Of, de-ar mai fi cinematograf sătesc,

cum s-ar mai pupa în ultimul rând cu veşnicia,

ca şi cu o drăguţă  din tinereţe, căreia i-a ridicat  poalele în cap.

Câteodată, uşuratică şi veşnicia asta!

Nedumerirea lui nu vine de la prezent şi nici de la trecut, ci de la viitor.

Cum se va descurca cu numărarea oilor cu integrală de suprafaţă?

Cu câţi  r se va scrie cuvântul român şi dacă banul din cioban va mai avea vreo valoare?

Dacă va trebui să urmeze obligatoriu facultate pentru a mai putea fi cioban?

Dacă va fi obligatorie negocierea cu lupii?

Dacă se va ridica în ţară o (nouă) Columnă a lui Traian

pentru a marca învingerea poporului român?

Răzvan Ducan

Publicat în Vatra veche, Nr.2/2012

Calea, adevărul şi toamna

Calea ,adevărul şi viaţa

au scanat cândva toamna primordială 

care a fost apoi salvată de Dumnezeu

într-o icoană a desktop-ului

său veşnic treaz.

De atunci, în fiecare an,

cam în acelaşi timp,

ea e printată pe foaia

de zi cu zi a vieţii şi a morţii.

Această melancolie e un passepartout.

De aici începe poemul,

cu un brad tânăr pus în vârf,

pe casa abia ridicată a gravitaţiei atotbiruitoare.

Cuptoarele Siemens-Martin

fierb în frunze ciorbele grele ale fierului.

Ploile sunt tu(r)nate cu traiecte în paharele înalte,

cu mai multe picioare, ale vântului.

Chiar şi Newton, ca o suprasarcină,

numără pe abac viermii din merele

repetat căzute din pomi.

Va fi o masă tihnită în iarbă,

direct fără pătură,

va fi o masă tihnită pe trotuare,

direct pe sub paşi.

Acolo doar privirea se satură şi nimeni alţii.

De fapt, totul nu e decât

o lecţie-şcoală despre

veşnicia cea ruptă-n fund

a mersului lumii.

În timpul morţilor voastre

În timpul morţilor voastre va fi timpul vieţii mele de poet

Aşa cum în timpul vieţilor voastre este şi timpul ignoranţei voastre.

Eu trăiam o lume căreia îi puneam la rădăcină

gunoiul de grajd al neastâmpărului.

Acesta împingea seminţele spuselor spre partea nemaispuselor,

Acolo unde sufletele celor cu suflete se-nfioreau uneori de plăcere.

Întorceam cu furca fânul persiflării unora,

Să mi se usuce de nepăsare.

Dar ploua prea mult cu răutate.

Ieşeau după ploaie râmele mici ,

mişcându-se în cercuri  de invidie.

Eu le luam, le puneam în cârlig şi aşteptam pe malul hârtiei

Să tragă poemele cu care îmi hrănesc puterea de mers

Prin lumea vârfului de chibrit.

Credinţa micii flăcărui este cea care mă face

să mă  frec de catranul cutiei.

Totul în felul meu.

A apărut Poemul entropic

Răzvan Ducan, Poemul entropic, Editura Nico, 2011, pg. 58, cu o prefaţă de Darie Ducan

Poştaşul

Peste noapte  poştaşul a fost dat în şomaj. Nimeni însă nu ştie de ce şi nici lui nu i s-a spus motivul. A fost chemat la serviciu „Resurse Umane” din cadrul Poştei zonale şi i s-a comunicat pur şi simplu că nu mai are serviciu. Are o familie frumoasă, copii aşezaţi şi o casă ridicată din alergătura de-o viaţă. Era mulţumit de sine şi de viaţa lui. La serviciu fusese corect, conştiincios, bine văzut de şefi care îi apreciau munca. Urma în câteva luni să iasă la pensie. Şi-a făcut chiar planuri... Ar fi împlinit 45 de ani de ani de serviciu onest, unde n-a avut nici o scrisoare pierdută. Ba din contră, uneori ducea aceiaşi scrisoare de două ori. După ce o dădeau celui căreia îi era adresată şi acesta se grăbea să o desfacă şi să o citească invoca un motiv birocratic, uitase de pus o ştampilă de „şef”, o lua înapoi, ieşea pe poartă, făcea un mic ocol şi apoi o aducea din nou, propunându-i adresantului să o citească  „acuma, atent”, să nu fi scăpat ceva „din grabă”. Alteori lua scrisoarea proaspăt citită, întrebându-se cu glas tare dacă nu a greşit adresa, din graba lui de data asta, punându-l pe cel căreia îi era destinată să  o citească din nou. Acesta se conforma cu bucurie. Era o invitaţie la care respectiva gazdă nu sperase. Două urechi erau gata să-l reasculte. Amândoi se bucurau de vestea bună. Era de părere că dacă repetă de adus veşti bune nu se va supăra nimeni. Şi aşa a şi fost, nu a primit nici o reclamaţie. Mai erau şi veştile rele. Atunci rupea scrisoarea în două sau în patru şi dădea adresantului doar jumătate sau un sfert din ea, ca să doară mai puţin. Oamenii au aflat, cu timpul, ce făcea poştaşul lor, dar nimeni, niciodată, nu l-a reclamat. Le convenea poştaşul lor.Chiar îl iubeau. Le plăcea tacit că-i protejează. Le plăcea că-i cocoloşeşte şi-i laudă. Le plăcea că-i compătimeşte.Aveau cu cine să împartă nenorocirile. Aşa, cu timpul, au aflat că veştile bune şi dejnădejdire, împărţite, pot fi duse, cu bucurie îndoită, primele, şi cu stoicism suportate, celelalte.  Apoi, ca din senin, au apărut tot mai puţine scrisori de dus, de parcă oamenii uitaseră cum se scrie pe hârtie. Poştaşul s-a gândit ce s-a gândit şi a început să scrie el scrisori şi telegrame cu veşti bune. De data aceasta numai cu veşti bune. Să se facă din nou aşteptat. Să fie primit din nou cu bucurie. Într-un timp foarte scurt a mărit numărul de nepoţi sănătoşi pentru bunici; a însănătoşit pentru un timp bolnavii incurabil; a amânat înmormântări, a dat note mari la examenele copiilor celor plecaţi; a creat prosperitate şi chiar averi celor plecaţi în alte ţări. Toată lumea era mulţumită de el. Apoi au început să se uite lung la el. La început cu tristeţe, apoi cu compătimire. Veştile, acum mult mai multe, uneori zilnice, veneau acum singure pe cablu. Ziua şi noaptea, iarna şi vara, indiferent de timp şi de vreme. Şi bune şi rele, invariabil, cu aceiaşi intensitate.Oamenii se bucurau de minunea din casă. Pe ecran, ca un program de ştiri de interes personal, non stop. Pensiile şi ele au început să fie scoase din ziduri. Fără poştaş, fără hârtie de semnat. Fără nimeni. Apăsai nişte numere şi gata banii. Frumoşi număraţi numai să întinzi mâna. Poştaşul devenise inutil. Îl salutau pe stradă ca pe ceva din amintirea de demult a vieţii lor. Ca pe o relicva din timpuri de altădată. Apoi a început dezastrul. Au început să moară oameni. Azi unu, mâine altul, şi  nu se  ştia de ce. Se vorbea de un virus secret, de o boală ciudată adusă nu se ştie de pe unde. Cercetările detectivilor de ocazie nu au dus la nici un rezultat. Telefonul fără fir al bârfei amplifica vâlva. Simţeau că nu este ceva în regulă în viaţa lor. Din senin au devenit  irascibili. În ziua în care bănuiau că trebuie să sosească veşti de la cei dragi deveneau agitaţi. Timpul trecea şi nimeni nu le spunea nimic. Cei foarte nerăbdători au început să zgâlţâie ecranul monitorului, ba mai îi şi trăgeau câte un pumn, aşa ca la televizorul alb-negru de demult, Tonitza, când nu se vedea bine. Dar degeaba. Totul era în zadar. Au aflat. Nu era curent pe strada lor.”Cum, domnule, atunci  să nu se mai primească veşti? Este posibil aşa ceva? În ce lume trăim?.Poştaşul venea pe orice vreme. Chiar şi bolnav venea.” Apoi când a venit curentul şi apoi veştile bucuria a fost de scurtă durată. Nu se puteau acomoda.  Aşteptau veştile bune să le fie trimise de mai multe ori, să vorbească despre acestea. Să dezvolte subiectul. Să se sature de el. Să şi le imagineze în ochii neamurilor şi vecinilor de stradă. Să le exagereze voit. Să vadă cu ochii minţii invidia crescând exponenţial. Dar nimic, ecranul afişa rece şi impersonal veştile bune şi rele. Accidentele cardiovasculare, de automobil, de serviciu, decesele rudelor  îndepărtată erau deversate, luminescent, fără menajamente. Comunicatele de la morga spitalelor îţi clănţăneau dinţii de spaimă. Somaţiile poliţiei privind necesitatea schimbării cărţii de identitate erau ca naiba. Oamenii erau singuri cu cei de la capătul cablului (cablurilor), ce se transformau treptat în duşmani. Un fel de călăi cu sânge rece. Oamenii erau disperaţi. Ba mai mult, zidul din care îşi scoteau pensiile nu acceptau micul bacşiş şi nici nu acceptau să beau un pahar cu vin, nu-i întreba de reumatisme, de gută, de vreme şi copii. Erau exasperaţi de îndrăzneala de a nu fi băgaţi în seama, de a nu fi întrebaţi de sănătate, de a nu fi invidiaţi sau compătimiţi. Au hotărât ca aşa nu se  mai poate.Nu se mai poate. S-au adunat să-şi ceară poştaşul înapoi, poştaşul acela care după ce îi dădeau 1-2 lei, de „o bere”, că le aduceau pensia aia mică şi mereu de neajuns îl bârfeau, invidiidu-l pentru banii pe care îi face:” O jumate de salariu, domnule! O jumate de salariu. Şi ce face? Umblă toată ziua creanga prin oraş cu un vraf de scrisori pe când eu...” Îşi cereau poştaşul înapoi. Poştaşul acela şi nu altul. Poştaşul acela ce ştia aşa bine să le aducă scrisori. Nu le-a răspuns nimeni....Şi totuşi s-a auzit apoi că cineva ar fi spus: Elohim, Elohim, E-mail, E-mail, aramaică a timpului în care trăim!

1 iulie 2008

Testament

     Se spune că dacii şi-au ascuns o mare parte din bogăţia lor de aur şi argint deviind cursul râului Sargeţia, îngropând comoara şi redând apoi râului vechea albie. Undeva, acolo, sălăşluieşte şi acum, negăsită de nimeni, comoara dacilor, închinători la Zamolxis şi Gebeleisis.

    Când voi muri deviaţi, vă rog, cursul Târnavei Mici într-un loc secret şi îngropaţi-mă acolo. Apoi readuceţi apa în vechile maluri. Un poet are dreptul de a se considera comoară şi mai are dreptul de a spera ca trupul lui să nu fie găsit niciodată! Versurile sunt cele care rămân şi nimic altceva! Poate misterul!

21 septembrie 2008

Ştiai că poezia

Ştiai că poezia e lubrifiantul cu care luciul apei

îşi cuminţeşte lebăda prin trestii

şi face silenţios angrenajul dinţat al stelelor,

unele peste altele curgând?

Ştiai că ea desfundă arterele visului

şi lipeşte nevăzute aripi şi celor mai statice pietre?

Ştiai că poate face ca apa, cu pioletul curgerii,

să-şi  caţere râul la munte,

şi muntele, când vrea, să vină la Mahomed?

Ştiai că poate pune o rochie de dantelă

electronului de hidrogen

ca acesta să dănţuie mai graţios

în jurul nucleului său?

Sămânţa mirifică încolţind pretutindeni,

chiar şi în negrul pământului

de sub unghia ţăranului,

umblă şezând şi şade umblând!

Urmele sale prin Univers sunt de cuvinte spintecate!

Acolo poeţii, un fel de blânzi păstori peste metafore,

oferă iubitelor flori de ger din geamurile iernilor.

Acolo, vorba unui confrate poet,

poetul umblă cu picioarele goale

pe lama ascuţită a cuţitului.

Ajută chiar şi melcii să treacă strada

şi strada să treacă melcii.

Şi după ce fac toate acestea,

şi multe altele,

mor.

Mor, uneori de tineri,

chiar având bunul simţ să moară de tineri,

sărind cu carnea lor

în suliţele veşniciei cărnii pământului,

lăsând poemele aprinse,

să ardă în numele lor.

Poezia şi poetul,

două toarte ale aceleiaşi amfore - Frumosul!

În vinul ei cu miros de ambră,

ridică,

preschimbă,

îmbogăţesc.

Ediţie, văzută şi adăugită.

Ştiai?

Gladiatorul de la Şcoala din Capua

Gladiatorul de la Şcoala din Capua

stă tot timpul în pivniţă.

-Vino, îi spun, nu-i nici un pericol.

-Nici un pericol? privindu-mă-ngrozit. Dar mâna Romei?

-N-ai de ce să te temi, e secolul XX, îi zic, acelea sunt maşini

şi-n fereastra cea luminată vorbeşte preşedintele Bush.

-Ssst, îmi spune, cu degetul la buze.

-Haide, vino, îi zic, nu poţi rămâne acolo!

-Acolo e aici, (resemnat), tu nu poţi face nimic, nimic, înţelegi?

Trăieşti cu mult după prinderea mea,

aud caii, nu poţi să-i auzi,

aud zăngănitul armelor,

nu poţi să le-auzi,

văd apropierea centuriei,

tu nu poţi să o vezi….

-Bine, atunci haide repede-n casă.

-Ea nu există, îmi zice.

-Ascunde-te-n pivniţă.

-Aceasta-i un pom.

-Bine, dar eu?

-Eşti un amic inventat să-mi ţină de urât.

-Dar eu vorbesc cu tine.

-Vorbeşti în vis.

-Adio, acum, îmi zice tăios, trezeşte-te,

e prea mult sânge pentru tine

pe Via Appia.

De ce nu ne rotim, mamă?

De ce nu ne rotim, mamă?

C-avem patru spiţe

şi osia buricului

unsă-i cu uleiuri astrale.

Ce repede am merge

Dând pământul de la mâini la picioare

Şi de la picioare la mâini,

Mereu schimbat

Ca electrocardiograma unui bolnav incurabil.

Iată vin dealuri şi munţi şi ape şi lucruri,

Aparatele de bord ne indică vârsta trăirii

Şi ne rotim şi ne murim,

Flambându-ne spiţele când vrem să ştim,

Şi ne rotim şi ne murim,

Mereu câte puţin,

Cu fiecare clipă mai puţin.

Meditaţie la oglinda apei

Să intru în râu mi-este teamă

că-mi cere forma ca vamă,

ating apa şi mă doare

propria dezmembrare.

Mă-ndepărtez să m-adun

din valuri, din maluri, din aluviuni.

Iată-mă-ntreg, eu sunt departe,

Câţiva metri de viaţă până la moarte.

Alchimie

Se colorează aerul la vorbire

şi se dispare după perdeaua

indiscreţiei.

De atâtea sepii

oceanele-s imense manuscrise

pe care nu le citeşte nimeni.

Trec delfini în sus şi în jos

(jucării cu cheie)

trec cu fumul cuvintelor în bot,

intră prin labirintul timpanelor,

apoi ies,

încă cu putere în arc,

nimeni nu descarcă,

dar se mimează gări,

o grindină undeva-n adânc

petrece spre groapă

potenţiala recoltă

şi tot mai subtile cerneluri

lasă glandele,

şi cele sudoripare la fel,

lasă o parte din frică,

lacrima de sidef a scoicii

fierbe în retorte de fum.

Vedere din spital

În spital sunt tacit dueluri.

Fiecare bolnav

îşi încrucişează cu ceilalţi

trecerea în revistă

a propriilor suferinţe.

Cu masca ipocriziei pe faţă

luptă fiecare cu fiecare.

Se barează lovituri cu lamentaţii

şi se atacă subtil cu compătimiri.

Nu sunt lovituri mortale

şi nu curge sânge.

Sunt doar bucurii ascunse

de a nu fi cel mai bolnav din spital.

Doctorii şi asistentele

habar nu au ce se-ntâmplă-n saloane.

Ei cred că bolnavii

au mereu în teaca atenţiei

doar spada grijilor proprii.

Mina creionului, iată cel mai frumos animal !

Mina creionului, iată cel mai frumos animal,

Făcut să rupă, să devore, să sfârtece

Cu o cruzime rar întâlnită.

În gura ei încape capul unui om, al unei naţiuni

Sau chiar capul ei încape în gura ei,

Şi, de aceea, este vânată cu multă atenţie,

Iar dacă este cumva prinsă

Este ţinută într-o cuşcă a permanentei alerte

Pentru că mina creionului, domnilor:

Sălbatecă, virilă, stă pe tronul indolenţei

Jucând Shakespeare, cu puterea în mână,

Gândind întotdeauna la ea

Ca la ţeasta lui Yorik.

Omul duhneşte a roată

Omul duhneşte a roată.

A golit toată rostogolirea

Din sticla priceperii primordiale,

E beat acum de fericire

Şi umblă prin lucruri

Pe şapte cărări.

Dumnezeu îl arată cu degetul
Ascunzându-i băutura,
Dar mâine e o nouă zi
Şi Dumnezeu are treabă.

Acelulozei

Acelulozei s-a iubit

Cu o mină de pix şi cu un creion cu grafit.

Acelulozei, nu cel din partea Moldovei

Ci cel din partea batozei.

Cules cu năduh,

Nu din spini şi din lemn, ci din stuf.

Acum a-mbătrânit Acelulozei,

Maturizându-se-n schimb copiii poeziei şi-al prozei.

A-mbătrânit şi-i tot mai greu,

Resemnarea e-a merge-n muzeu.

Sub sticlă se va scrie: Aici zace Acelulozei,

Părinte bun poeziei, părinte bun prozei.

Acelulozei, zace, printre relicve, aici,

Cailor poeziei şi prozei, cândva, dându-le bici.

Întrerupând sarcini cu lipsuri estetice,

Artei refuzând să-i pună petice.

Poezia şi proza, i-a crescut la fel,

Fiii ei buni, Cain şi Abel.

N-a ştiut niciodată cine-i Cain,

N-a ştiut niciodată să trasforme Abelul în vin.

N-a ştiut nicioadată cine e apă şi cine e vin,

Şi cine-i Abelul ce va muri de Cain.

Pe crucea de vânt se va scrie odată,

Rânduri dăltuite în erată:

Cain n-a ucis niciodată pe Abel,

Proza şi poezia-s la fel.

Se face cuvenita corectură

Pentru Acelulozei, cel cu humă în gură.

Şi scris va fi pe cruce de pixeli

Cât durează o reclamă la un gel.

Între patru pereţi mă simt al cincilea

Între patru pereţi mă simt al cincilea,

Fiecare din noi sprijină ceva,

Fiecare duce reţeta prescrisă de timp.

Eu ţin ziua ca pe un pahar neplin

Pe care-l umplu cu noapte.

Pereţii mei de noapte şi zi

Se hrănesc continuu cu noapte şi zi,

Invidiindu-mă pentru că eu simt diferenţa de gust.

Te iubesc din orice direcţie

Te iubesc din orice direcţie,

Infailibilă, dulce injecţie,

Că mă vindeci tu, de-ndată,

Mândra mea antibioată.

Te iubesc chiar şi din centru

Unde se adună pentru,

Lumea ca să-mi dea acordul

Ca să te iubesc cu cordul,

Fiindcă-mi scrii pofte cu carul

Care au umplut paharul

Şi preaplinul meu îmi curge

Cu o fâstâceală dulce.

Mândra mea dală de piatră,

Mândru eu, cale ferată,

Te iubesc neapărat,

Personal şi-accelerat.

Zi de şcoală

Prima oră - Fizică. Profesorul de fizică:

“Două obiecte (lucruri) nu pot fi în acelaşi timp

în două sau mai multe locuri deodată.”

A doua oră - Religie. Profesorul de religie,

de obicei preot: “Dumnezeu e Calea, Adevărul

şi Viaţa. Dumnezeu e peste tot, în acelaşi timp, tot timpul.

Omul, ca şi lumea, e o creaţie a lui Dumnezeu.”

“Tabula rasa” peste prima oră!

A treia oră - Biologie. Profesorul de biologie:

“În spiritul unui evoluţionism darwinist,

ce s-a desfăşurat timp îndelungat, în milioane

sau poate zeci de milioane de ani,

omul se trage din maimuţă.

Important! Este însă o “verigă” lipsă,

cea intermediară, între om şi maimuţă!”

“Tabula rasa” peste ora a doua!

A patra oră - Ora verigii lipsă. Profesorul

orei verigii lipsă, posibil Cioran:

“Noi ştim că de fapt nu ştim nimic!”

“Tabula rasa” peste toate celelalte ore !

 A cincea oră - Ora de nedumerire.

 Profesorul orei de nedumerire - poetul :

 “Quo vadis, hominis ?”

Duminicile poartă titlurile cărţilor mele

Duminicile poartă titlurile cărţilor mele,

Între ele sunt neliniştile de peste săptămână,

Fiecare carte a însemnat un nou cerc în trup.

Şi concentricele cercuri se adună.

Nu port în cârcă un număr de ani,

Ci port în cârcă un număr de cărţi,

Cu Dumnezeu în pânza umflată a metaforei

Am cartografiat înconjurul, reinventând hărţi.

Cu fiecare carte scrisă, o lumânare pe tort,

Pe cruce când va fi să fie să contabilizaţi lumânări,

Puteţi să le stingeţi c-o singură suflare,

Tot rămâne tortul de emoţii şi stări.

S-a născut la prima lui carte scrisă

Şi după ultima a murit,

Dăltuiţi pe cruce cuvenita erată:

“A poezit, a poezit, a poezit!”

Mă va durea când n-oi mai fi

Mă va durea când n-oi mai fi

Cum m-a durut când nu am fost,

Pe cel născut de-un pântec, trupul,

Durerea-l ştie pe de rost.

Când n-oi avea ce să mă doară

Şi când durerea n-are unde,

Cuibar să-şi facă o nedurere

Prin moarte trupu-mi va pătrunde.

Şi voi fi iarăşi cum am fost,

Şi cum am fost n-am cum să ştiu,

Când nu avea durerea trup

Şi predica într-un pustiu.

Când trupul nu avea durere,

El nici chiar trup nu mai era,

Căci nedurere e durerea

Când n-are unde exista.