Te iubesc din orice direcţie

Te iubesc din orice direcţie,

Infailibilă, dulce injecţie,

Că mă vindeci tu, de-ndată,

Mândra mea antibioată.

Te iubesc chiar şi din centru

Unde se adună pentru,

Lumea ca să-mi dea acordul

Ca să te iubesc cu cordul,

Fiindcă-mi scrii pofte cu carul

Care au umplut paharul

Şi preaplinul meu îmi curge

Cu o fâstâceală dulce.

Mândra mea dală de piatră,

Mândru eu, cale ferată,

Te iubesc neapărat,

Personal şi-accelerat.

Zi de şcoală

Prima oră - Fizică. Profesorul de fizică:

“Două obiecte (lucruri) nu pot fi în acelaşi timp

în două sau mai multe locuri deodată.”

A doua oră - Religie. Profesorul de religie,

de obicei preot: “Dumnezeu e Calea, Adevărul

şi Viaţa. Dumnezeu e peste tot, în acelaşi timp, tot timpul.

Omul, ca şi lumea, e o creaţie a lui Dumnezeu.”

“Tabula rasa” peste prima oră!

A treia oră - Biologie. Profesorul de biologie:

“În spiritul unui evoluţionism darwinist,

ce s-a desfăşurat timp îndelungat, în milioane

sau poate zeci de milioane de ani,

omul se trage din maimuţă.

Important! Este însă o “verigă” lipsă,

cea intermediară, între om şi maimuţă!”

“Tabula rasa” peste ora a doua!

A patra oră - Ora verigii lipsă. Profesorul

orei verigii lipsă, posibil Cioran:

“Noi ştim că de fapt nu ştim nimic!”

“Tabula rasa” peste toate celelalte ore !

 A cincea oră - Ora de nedumerire.

 Profesorul orei de nedumerire - poetul :

 “Quo vadis, hominis ?”

Duminicile poartă titlurile cărţilor mele

Duminicile poartă titlurile cărţilor mele,

Între ele sunt neliniştile de peste săptămână,

Fiecare carte a însemnat un nou cerc în trup.

Şi concentricele cercuri se adună.

Nu port în cârcă un număr de ani,

Ci port în cârcă un număr de cărţi,

Cu Dumnezeu în pânza umflată a metaforei

Am cartografiat înconjurul, reinventând hărţi.

Cu fiecare carte scrisă, o lumânare pe tort,

Pe cruce când va fi să fie să contabilizaţi lumânări,

Puteţi să le stingeţi c-o singură suflare,

Tot rămâne tortul de emoţii şi stări.

S-a născut la prima lui carte scrisă

Şi după ultima a murit,

Dăltuiţi pe cruce cuvenita erată:

“A poezit, a poezit, a poezit!”

Mă va durea când n-oi mai fi

Mă va durea când n-oi mai fi

Cum m-a durut când nu am fost,

Pe cel născut de-un pântec, trupul,

Durerea-l ştie pe de rost.

Când n-oi avea ce să mă doară

Şi când durerea n-are unde,

Cuibar să-şi facă o nedurere

Prin moarte trupu-mi va pătrunde.

Şi voi fi iarăşi cum am fost,

Şi cum am fost n-am cum să ştiu,

Când nu avea durerea trup

Şi predica într-un pustiu.

Când trupul nu avea durere,

El nici chiar trup nu mai era,

Căci nedurere e durerea

Când n-are unde exista.

Femeie, maşină de detensionat

Femeie-maşină de detensionat
ce deposedezi de strângeri
cu cleştele pat
cuiul hormonilor
din lemnul bărbat.
Diafană emoţie,
tu, schimbător de căldură,
cute şi unghiuri ce se respiră
gură la gură.
Dulcele ham,
marsupiu ca povară,
harul ce-l porţi
specia strecoară
prin crisalide,
prin cristale de stronţiu
neputinţă zdrenţui
că eşti centru de glonţiu.
Şi desfaci ventile,
potriveşti chei
în broaştele uşilor
oricărei odăi,
faci bolnavul aer
să se simtă bine,
stimulator cardiac
de mare desime.
Se-ntâmplă sub pleoape
punctul tău de vedere,
gaură neagră
cu gură de miere.

Vârsta de minus

La mulţi ani, mi s-a spus!

Mulţumesc, dar nu vor fi aşa mulţi.

Cum aşa?

Eu voi muri la vârsta lui Christos,

le-am răspuns.

Dar ai deja 50 de ani

iar Christos a murit la 33.

Da, dar nevăzuţi tâlhari

din jurul meu

nu ştiu să adune,

numai să scadă.

Au menirea de a împuţina

acolo unde deja este.

Orto, meta şi paradoxa

Marea mea caldă,

Târnava Mică la statu,

„dar degrabă

vărsătoare de” apă nevinovatu’,

ce treci printre „dealuri cu spini”,

vox apa ta,”vox dei”,

patrie a strămoşilor mei.

Ave, îţi spun pentru maluri şi peşti,

concretă pentru că eşti,

cu sălciile tale răpitoare,

de gânduri,

ce-n floare,

dau.

Pe piele te simt

ca o binecuvântare,

vara,

când mângâierea ta

îmi răcoreşte ceara,

pielii mele de piersică,

trecător prin vreme.

Ube apa ta!

Ubi bene!